Despre transă
E aproape seară și mai vine o rugăminte. Un telefon, un mesaj, o sarcină pusă peste celelalte. Răspunsul pleacă de pe buze mai repede decât apuci să-ți socotești puterile.
Poate ești omul la care vin toți: familia, colegii, vecinii. Știi să ai grijă de fiecare și o faci bine. Doar că, la capătul zilei, pentru tine nu mai rămâne aproape nimic. Iar când, rar, refuzi ceva, vina te însoțește tot restul serii.
Pentru zilele acestea e gândită transa. E o transă ghidată pentru limite, de 32 de minute, în care exersezi, în imaginație, un nu spus calm și cald, acasă și la serviciu. Fără să ridici vocea și fără să te îndepărtezi de ai tăi.
Ascultarea are două părți. Întâi o poveste, pe un deal cu vie, la sfârșitul iernii. Apoi câteva momente obișnuite din zilele tale, pe care le treci prin minte cu un gest mic la îndemână. Finalul te readuce cu energie, cu mintea trează, gata să-ți vezi de ziua ta.
Transa repetă refuzuri în situații obișnuite, cu oameni care te pot auzi. Dacă cineva din viața ta răspunde la un nu cu amenințări sau cu violență, acolo e nevoie întâi de ajutorul unui specialist. La un pericol imediat, sună la 112 (sau numărul de urgență din țara în care ești).
Transele sunt un spațiu de liniște, nu un tratament. Nu înlocuiesc medicul, psihiatrul sau psihoterapeutul; dacă ești în tratament, continuă-l.
Cum lucrează transa
Pe ceas, cele 32 de minute arată cam așa.
Pregătirea ține cam patru minute. Ți se spune ce vei exersa și că ieșirea rămâne oricând la tine: dacă te cheamă ceva din casă, deschizi ochii și ești înapoi. Starea de transă e comparată cu clipa în care te prinde un film, în timp ce o parte din tine știe bine unde ești.
Urmează o intrare scurtă. Ochii se închid, vin două respirații ample, iar atenția se întoarce spre interior. Apoi numerele, de la cinci în jos până la unu, te duc mai adânc fără să-ți încețoșeze mintea. O trecere prin corp, de la tălpi spre ceafă, îți amintește cum stai drept atunci când ții la cineva.
Pe la minutul zece începe povestea, miezul acestei hipnoze ghidate. Un deal cu vie, case albe dedesubt și Mara, omul la care vine tot satul după ajutor.
Povestea pornește toamna, cu ciorchinii grei și cu vecinii care se opresc la poartă: „Toamna, via ei e cea mai plină de pe tot dealul.” Apoi se întoarce în timp, la o dimineață geroasă și senină de februarie, când nea Grigore, un podgorean bătrân al satului, urcă dealul cu Mara și îi pune în palmă o foarfecă de vie, cu mânerul din lemn.
Grigore își amintește de prima lui iarnă în vie, la paisprezece ani, lângă bunicul lui. Ce-i spune Marei și ce face mâna ei cu foarfeca le auzi în transă, nu aici.
Când povestea se oprește, vocea îți vorbește direct, cu câteva idei simple: un răgaz înainte de răspuns, tălpile pe pământ, vocea pe care o ai deja când apări pe cineva drag. Starea se prinde apoi într-un gest mic al mâinii, cu degetul mare pe arătător.
Repetiția e partea cea mai practică. Cu gestul la îndemână, treci prin trei momente. Acasă, cineva drag te mai roagă de ceva, deși acum nu mai ai de unde. La serviciu, spre sfârșitul zilei, mai apare o sarcină. Într-o seară păstrată pentru tine, cineva îți cere o favoare. De fiecare dată, răspunsul vine scurt și cald, iar reacția celuilalt rămâne a lui.
În ultimele patru minute vine o scurtă recapitulare, apoi numerele de la unu la cinci, cu energia care urcă odată cu ele, și ochii deschiși.
Ce poți observa după
Prima urmă apare uneori seara, la jurnal, nu în conversație: îți dai seama că ai spus da la ceva și abia după aceea că nu voiai. Pare puțin, dar acum vezi momentul, iar de acolo pornește orice alegere.
Primul refuz adevărat poate fi urmat, chiar în aceeași seară, de vina veche, deși celălalt a primit nu-ul fără supărare. Dacă o simți apăsătoare și a doua zi, povestește-o cuiva apropiat sau unui specialist.
Și, într-o zi, poate o după-amiază de duminică rămâne a ta, fără s-o fi dat cuiva pe drum.
Cum o asculți
Alege o oră din zi după care mai ai ceva de făcut. Finalul te ridică, nu te adoarme, așa că transa nu e gândită pentru ultimele minute dinainte de somn.
Rezervă-ți 32 de minute fără telefoane și fără uși care se deschid. Un scaun cu spătar, cu tălpile pe podea, se potrivește bine cu ce exersezi, pentru că tălpile și spatele drept revin des în transă. Poți sta și întins, dacă așa îți e bine. Căștile aduc vocea mai aproape; fără ele, alege o cameră liniștită.
Niciodată la volan, la utilaje sau când altcineva are nevoie de atenția ta. După ce deschizi ochii, mai rămâi câteva clipe pe loc și pornești la drum abia când mintea e complet trează.
O dată pe zi sau la câteva zile, cât simți că îți face bine; jurnalul de 7 zile din fișă te ajută să vezi ce se schimbă.
Dacă te fură somnul pe la mijloc, reia transa altă dată, mai devreme în zi.
Fișa de lucru
Cererile vin repede și se uită la fel de repede. Fișa le prinde, ca să ai în fața ochilor câte au fost și ce ai răspuns la fiecare.
Înainte de ascultare notezi intenția, cât de firesc îți vine acum să spui nu la ceva ce nu poți duce, de la 0 la 10, și unde simți asta în corp: în tălpi, în spate, în gât. După ascultare pui din nou nota și scrii scena din repetiție care ți-a venit cel mai ușor.
În jurnalul de 7 zile intră exercițiile din transă: gestul și răgazul dinaintea răspunsului, tălpile simțite pe pământ, un nu spus o singură dată, fără justificări, și un da plin pentru ceva doar al tău.
