Despre transă
„Trebuie” e un cuvânt scurt. Rar îl spui cu voce tare și des îl auzi în gând, mai ales în clipa în care, în sfârșit, te așezi.
Cine ține în grijă o casă, o familie sau o echipă cunoaște ziua în care toți au primit ce aveau nevoie, iar tu ai rămas ultimul pe listă. Și dacă îți iei totuși un ceas numai pentru tine, vinovăția vine din urmă, ca o umbră.
Cele 35 de minute ale acestei transe ghidate pornesc de la grija ta pentru ceilalți, pe care vocea care te ghidează o numește, încă de la început, făcută din dragoste și din pricepere. De acolo, ascultarea urmărește cum poate ajunge grija aceasta, cu blândețe, și la tine.
Ascultarea trece prin corp, apoi printr-o poveste de la țară, apoi prin două palme care țin fiecare câte o grijă, și se încheie cu o atingere a degetelor și cu o revenire completă.
Vinovăția la care se uită transa e cea măruntă, de fiecare zi, care însoțește un timp luat pentru tine. Când greul e foarte mare sau pornește din întâmplări dureroase, vocea care te ghidează spune limpede, chiar de la început, că un specialist te poate însoți mai bine.
Transele sunt un spațiu de liniște, nu un tratament. Nu înlocuiesc medicul, psihiatrul sau psihoterapeutul; dacă ești în tratament, continuă-l.
Cum lucrează transa
Mâinile trec prin toată transa ca un fir. Le întâlnești în relaxare, apoi în poveste, apoi în partea de după ea.
Pregătirea durează aproape cinci minute. Vocea care te ghidează explică pentru cine e transa și îți amintește că ochii se pot deschide oricând, iar controlul e al tău până la capăt.
Urmează o relaxare profundă, parte cu parte, de la creștet spre tălpi: tâmplele se destind, umerii se lasă, iar prin încheieturi o căldură coboară până în degete. Spre final, atenția se oprește pe mâini și pe felul în care le simți acum, mai grele sau mai ușoare.
Apoi numerele coboară rar, de la zece la unu, și se deschide un loc sigur, ales de tine, cu lumina și aerul pe care le vrei.
Partea din mijloc a acestei hipnoze ghidate e o poveste spusă la timpul prezent, cu pauze lungi. Prima ei imagine e una pe care poate ai văzut-o pe vreun drum de țară: „unele fântâni vechi au o cană de tablă legată de ghizd... pentru oricine trece.”
Rodica are o fântână cu roată și lanț, iar povestea o găsește într-o dimineață de octombrie, cu șindrila albă de brumă. Aproape de ea e bunica Floarea, iar mai sus, în pădurea de fagi arămii, urcă la amurg Vlad, băiatul pădurarului, cu iapa lui, Sura.
Mai mult de atât nu povestim aici: restul îl auzi cu ochii închiși.
După poveste, te întorci în locul tău sigur, iar palmele se odihnesc. Într-una poate apărea grija care duce totul; în cealaltă, cea pentru nevoile tale, fiecare cu imaginea sau culoarea ei. Vine un refren pe care mulți îl cunosc, apoi o întrebare blândă, pusă în gând primei griji. Amândouă primesc câte un mulțumesc, iar palmele se pot apropia singure, în ritmul lor, sau numai în imaginație.
Urmează gestul transei, mic și discret: vârful degetului mare se sprijină pe arătător. În trei clipe imaginate îl iei apoi cu tine: o vizită lungă la ai tăi, o treabă care se poate împărți, o oră de odihnă peste o lună.
Ultimele minute strâng în câteva fraze ce ai găsit, apoi numerele urcă de la unu spre cinci și deschizi ochii.
Ce poți observa după
Schimbările, dacă apar, sunt de obicei mărunte și se prind mai ușor pe hârtie decât în minte. De aceea fișa are o cifră pentru răgaz, pusă înainte și după ascultare: așezate una lângă alta, cele două spun dacă s-a mișcat ceva și încotro.
Unii oameni observă întâi corpul. Apăsarea notată în fișă, în piept sau în umeri, se poate simți mai moale în orele de după ascultare.
Alții prind refrenul din gând. Când pornește șirul de „trebuie”, poate veni după el și întrebarea din transă, pusă în liniște, fără să ceară un răspuns pe loc.
Merită urmărit și gestul: în ce moment din zi l-ai făcut și ce ai hotărât imediat după. Câteva zile de notițe te lasă să vezi în ce ore îți prinde bine.
Unele zile vor semăna cu cele dinainte, cu aceeași vinovăție la prima pauză. Le treci și pe ele în jurnal, la fel de cinstit ca pe celelalte, fără să tragi concluzii dintr-o singură seară.
Cum o asculți
Lasă mâinile libere, odihnite unde îți vine bine: în a doua jumătate a transei, palmele au rolul lor. Întins sau așezat, cum preferi, cu ceva stabil dedesubt.
Alege ziua sau începutul serii: finalul te readuce de tot, deci nu e o ascultare pentru adormit. Păstrează-ți 35 de minute în care nimeni nu te caută și pune telefonul pe silențios. Căștile țin vocea aproape și împing zgomotele casei spre margine; difuzorul merge și el, cu ușa închisă.
Niciodată la volan. Nici lângă un utilaj sau într-un moment în care altcineva se bizuie pe atenția ta. Cu ochii deschiși, mai zăbovește un minut-două și ridică-te abia când gândurile sunt limpezi de tot.
Se poate să ațipești, mai ales după o zi lungă. Atunci o reiei altă dată, mai devreme, ca partea cu palmele să te găsească treaz.
O dată pe zi sau la câteva zile, cât simți că îți face bine; jurnalul de 7 zile din fișă te ajută să vezi ce se schimbă.
Fișa de lucru
Ce ai făcut azi și pentru tine, nu doar pentru ceilalți? Fișa pune întrebarea aceasta în fiecare seară, șapte zile la rând.
Prima jumătate a paginii o umpli înaintea transei: intenția, cât de ușor îți vine gândul unui răgaz doar al tău, pe scala de la 0 la 10, și locul unde stă apăsarea, pieptul, umerii sau mâinile. La sfârșit revii la scală și scrii ce a apărut în cele două palme.
În jurnal intră exercițiile transei: gestul degetelor, întrebarea pusă în gând unui „trebuie”, o treabă împărțită cu altcineva și o nevoie mică a ta, împlinită. Rândurile sunt doar ale tale. O poți tipări sau păstra ca PDF în telefon.
