Despre transă
La răsărit, lumina nu umple cerul dintr-odată. Apare întâi ca o geană subțire deasupra dealurilor, se lățește încet, iar câmpul de dedesubt se luminează rând după rând. Pe tiparul acesta e construită transa: energie prin corp, adusă de o lumină de zori care pornește din piept.
E gândită pentru diminețile în care ești treaz, dar trupul pare că n-a primit vestea. Umerii stau grei, brațele se mișcă leneș, iar pașii te urmează fără prea mult chef.
În vizualizarea ghidată de aici, o geană de lumină apare în mijlocul pieptului și urcă puțin cu fiecare inspir. Apoi pornește prin corp, loc cu loc, până departe, în tălpi. Culoarea ei o alegi tu.
Lumina rămâne o imagine, iar corpul o primește cum poate: uneori limpede, alteori abia ghicit. Atât îți propune această transă ghidată: un ajutor la pornire, cât îl poate da o imagine bine urmată.
Transele sunt un spațiu de liniște, nu un tratament. Nu înlocuiesc medicul, psihiatrul sau psihoterapeutul; dacă ești în tratament, continuă-l. La un pericol imediat, sună la 112 (sau numărul de urgență din țara în care ești).
Cum lucrează transa
Lumina are un singur punct de plecare, mijlocul pieptului, iar tot ce vine înaintea ei pregătește acest loc.
Inducția lasă corpul exact cum îl găsește, oricât de încet ar porni. Respirația curge cum vrea ea și te așază, pas cu pas, ceva mai jos.
În adâncire, respirația coboară în piept. Inspiri pe nas, pieptul se lărgește singur, iar aerul iese ușor, pe gură. Atenția se strânge în centrul pieptului, un loc care se destinde și se face tot mai larg.
Partea cu lumina începe cu o permisiune: orice zonă care n-o vrea poate fi ocolită, iar drumul merge mai departe. Apoi, în mijlocul pieptului, apare o geană:
„Subțire, ca prima linie a zorilor la orizont, când cerul abia se deschide.”
Culoarea o alegi dintre câteva propuneri, aurie, trandafirie sau un alb cald, ori o primești pe cea care vine. Cu fiecare inspir, geana urcă puțin, ca soarele deasupra dealurilor. Odată cu ea poate apărea o căldură blândă, ca o rază pe obraz într-o zi senină, iar discul de lumină crește încet, cât îți e bine.
Apoi lumina pleacă spre restul corpului, ca soarele peste un câmp larg, rând cu rând: umerii și brațele până în vârful degetelor, gâtul și fața până în creștet, la urmă spatele și picioarele, până în tălpi. Vocea care te ghidează numește fiecare loc pe rând și primește orice urmă de trezire, oricât de vagă. Imaginea câmpului revine de câteva ori pe parcurs: întâi brazdele luminate una după alta, mai târziu creasta unui deal pe care o atinge soarele, chiar când lumina ajunge la față.
La capăt, corpul întreg stă în lumină, ca un câmp pe care soarele l-a cuprins de la un capăt la altul. Apoi lumina din piept trezește, puțin câte puțin, tot corpul, iar numerele de la unu la cinci preiau de acolo, până la ochii deschiși.
Ce poți observa după
Palmele și fața primesc cele mai multe cuvinte din drumul luminii. Acolo poate rămâne, la final, urma cea mai limpede: o furnicătură în vârful degetelor sau o față care pare mai trează decât la început.
Între discul de lumină din piept și pornirea spre umeri, vocea tace mai mult decât oriunde altundeva în transă. Liniștea aceea poate fi clipa cea mai odihnitoare sau locul în care atenția fuge la treburile zilei. Vocea o cheamă înapoi imediat după, la umeri.
Dacă ai ocolit o zonă, n-ai pierdut nimic din drum: lumina merge mai departe, iar locul acela îl treci în fișă, cu numele lui. Tot acolo îl notezi și pe cel în care lumina s-a pierdut pe neașteptate.
Culoarea merită și ea un rând, așa cum a venit: aurie, trandafirie, albă sau una pe care vocea n-a pomenit-o deloc.
Cum o asculți
Ca imagine, răsăritul n-are ce căuta la culcare: transa se încheie cu ochii deschiși, iar locul ei e la începutul zilei.
Transa durează 11 minute și o găsești în Liniște Interioară Esențial și Profund.
Lumina trece și prin spate, vertebră cu vertebră, așa că, așezat sau întins, lasă spatele să se odihnească pe ceva.
Căștile ajută mai ales înainte de lumină: în adâncire vocea coboară mult, iar dintr-un difuzor se poate pierde printre zgomotele din jur.
Niciodată la volan și nicăieri unde ai nevoie de ochii deschiși.
Dacă somnul se strecoară pe undeva pe drum, nu-l alunga cu forța. Lumina te așteaptă într-o dimineață mai odihnită.
O dată pe zi sau la câteva zile, cât simți că îți face bine; jurnalul de 7 zile din fișă te ajută să vezi ce se schimbă.
Fișa de lucru
Înainte de orice lumină, te uiți la respirație: unde o simți acum, sus, sub claviculă, sau mai jos, în mijlocul pieptului. Lângă ea scrii un cuvânt pentru corpul de dimineață.
Apoi te uiți la palme și le dai o cifră: 0 dacă nu le simți deloc, 10 dacă le simți limpede, până în vârfurile degetelor. Scala stă pe palme pentru că pe drumul luminii vocea îți cere anume să le simți treze.
După numărul cinci, te uiți iar la palme și le cântărești, fără să privești cifra de dinainte. Apoi treci culoarea pe care a luat-o lumina și locul pe care l-ai ocolit sau în care ai pierdut-o, dacă a existat unul.
Exercițiul din fișă e drumul luminii, făcut pe cont propriu, cu ochii închiși: pornește din mijlocul pieptului și ajunge la urmă în tălpi, cu câte o oprire în fiecare loc, cât îți e bine. Pe cel care n-o vrea îl sari, la fel ca în transă.
