Despre transă
O frază spusă în treacăt, la masă, și în tine se ridică ceva prea mare pentru o frază. Ceilalți au trecut deja la alt subiect, iar tu încă îți cauți vocea. Emoțiile puternice te copleșesc tocmai așa: repede și fără să întrebe.
Uneori e tristețe, alteori furie sau o frică fără nume. Mai greu decât emoția e, de multe ori, teama că de data asta te pierzi în ea și nu mai găsești drumul înapoi. Ca să nu se ajungă acolo, taci sau ieși din cameră înainte să se vadă ceva.
După un asemenea moment vine adesea o oboseală ciudată, ca după un drum lung, și întrebarea de ce a fost atât de mult. Unii ajung să ocolească tot ce ar putea stârni așa ceva, de la anumite filme până la anumite discuții.
E o meditație ghidată pentru oamenii care se simt luați pe sus de ce simt. Imaginea ei e un munte, într-o amiază de octombrie. Nu ai de urcat nimic, iar povestea n-are margini de prăpastie sau tunete.
Dacă ești la prima hipnoză ghidată, amintește-ți cum e când cineva îți descrie un loc atât de bine încât aproape îi simți aerul pe obraz: cam așa arată starea.
Transele sunt un spațiu de liniște, nu un tratament. Nu înlocuiesc medicul, psihiatrul sau psihoterapeutul; dacă ești în tratament, continuă-l.
Cum lucrează transa
Pregătirea vorbită de la început spune pe scurt unde și cum se ascultă, iar ochii îi poți deschide oricând. Primele fraze ale inducției pornesc apoi din camera ta: sunetele pe care le auzi deja, aerul care îți atinge fața. Abia apoi imaginația te mută sub vârful unui munte, cu o stâncă mare și caldă la spate.
„Căldura pietrei e plăcută. Nu-i așa?”
Răspunsul nu trebuie rostit, iar vocea merge mai departe după o pauză scurtă.
Iarba de pe coaste e uscată de toamnă, iar un bondar întârziat mai umblă printre flori. Iarba și piatra caldă au mirosul toamnei. În aerul rece de munte, vocea te lasă să respiri de două ori mai adânc, apoi îți lasă respirația în pace.
Corpul, sprijinit de piatră, se face tot mai greu, de la fruntea care se descrețește până la palme și tălpi. Când începe adâncirea, în imaginație tu ești muntele.
În adâncire, amiaza se oprește în loc. Umbrele scurte de lângă pietre nu se mai mișcă, iarba de pe coaste stă caldă, fără nicio adiere, iar bondarul de mai devreme s-a așezat pe o floare de la poale și a tăcut. Abia după aceea vine lumina de pe vârf, albă și curată.
Pe pajiștea deschisă își face apoi apariția o capră neagră.
Revenirea se face pe numere, cu umerii puși ușor în mișcare și sunetele camerei tot mai aproape, până ești din nou treaz, în camera ta.
Ce poți observa după
Când deschizi ochii, privirea se poate agăța de primul lucru apropiat, o cană sau marginea unei mese, și poate zăbovi acolo mai mult decât te-ai aștepta.
În primele minute, cuvintele pot veni mai încet decât de obicei, ca după o plimbare lungă făcută de unul singur. Dacă te așteaptă o discuție, las-o să mai stea puțin.
Imaginea muntelui poate veni întreagă sau doar pe bucăți. Se poate ca toată ascultarea să-ți stea în căldura stâncii de la spate, iar muntele să se schițeze abia.
Dacă ai venit cu o emoție încă foarte aproape, primele minute pot fi neliniștite. Corpul se poate așeza abia spre adâncire, sau poate nu de data aceasta.
Cum o asculți
Desfă înainte ce te strânge, cureaua sau ceasul de la mână. Merge și fotoliul, și canapeaua; patul, doar ziua. Dacă stai întins, o pernă sub genunchi îți scutește spatele. Alege o oră după care nu te grăbește nimic. Vocea îți cere, la început, o cameră cu aerul nici prea cald, nici prea rece și telefonul trecut pe silențios ori pe modul avion.
Transa durează 27 de minute și o găsești doar în Liniște Interioară Profund.
Niciodată la volan, nici imediat după o ceartă, ca să te liniștești în mașină înainte de plecare.
O dată pe zi sau la câteva zile, cât simți că îți face bine; jurnalul de 7 zile din fișă te ajută să vezi ce se schimbă.
Căștile prind mai bine locurile în care vocea coboară aproape de șoaptă. Dacă ațipești des pe parcurs, aerisește camera înainte de următoarea ascultare.
La un pericol imediat, sună la 112 (sau numărul de urgență din țara în care ești).
Fișa de lucru
Emoția care te-a luat cel mai tare pe sus în ultimele zile deschide fișa. O descrii în câteva cuvinte, cu împrejurarea în care a venit, apoi o cântărești, de la 0 la 10, după un singur lucru: cât de aproape te simți azi de a fi copleșit de ea. Lângă cifră scrii ce face corpul când te gândești la ea. Nu e nevoie de fraze întregi: două-trei cuvinte ajung pentru fiecare rubrică.
După ce deschizi ochii, răspunzi la aceeași întrebare. Notezi și lucrul pe care s-a oprit întâi privirea, apoi ce face corpul acum, tot într-o propoziție.
În jurnalul de 7 zile intră, seară de seară, cea mai mare emoție a zilei și împrejurarea ei. Notate așa, împrejurările pot scoate la iveală un tipar: aceleași ore sau aceleași locuri în care emoțiile mari te găsesc mai des.
Un minut la fereastra deschisă, cu atenția doar pe aerul care îți atinge fața, e unul dintre exerciții. Celălalt începe cu câteva clipe cu ochii închiși, apoi privirea oprită pe un lucru aflat la un braț de tine.
