Despre transă
Pentru cineva frânt de oboseală, chiar și o cifră poate fi prea mult de ținut în minte. Multe exerciții de respirație vin cu socoteala lor: atâția timpi înăuntru, atâția afară. Aici respirația devine lentă fără numere, fără să socotești nimic.
Măsura o dă glasul. Pe drumul aerului afară, vocea care te ghidează rostește rar câteva cuvinte despre aerul care pleacă și le trage cât ține expirul, ca pe o ață. Tu lași expirul să meargă alături, cât îți e comod. Se întâmplă de patru-cinci ori, de fiecare dată cu un pic mai mult, iar inspirul rămâne ușor, cum vine.
Între inspir și expir nu ai nimic de oprit. Dacă simți o amețeală, expirul se scurtează la loc, cât era înainte, și asta e tot.
Partea cu glasul care se lungește ține puțin. După ea, vocea lasă aerul să vină și să plece singur și se mută la față, la umeri și la brațe, pe care le netezește ca pe o pânză. Peste toate se lasă, încet, un amurg: lumina scade puțin cu fiecare expir, iar spre capăt mai rămâne doar o lumină moale, întinsă peste tot.
Transele sunt un spațiu de liniște, nu un tratament. Nu înlocuiesc medicul, psihiatrul sau psihoterapeutul; dacă ești în tratament, continuă-l.
Cum lucrează transa
Primul minut ține de salut și de ziua lungă după care corpul e frânt, iar mintea merge mai departe. Urmează câteva lucruri practice, spuse calm, printre ele voia de a adormi oricând.
Apoi tonul coboară. Vocea pomenește respiratul scurt, ca după fugă, despre care îi vorbesc mulți, și îl lasă pe seama corpului, fără reproș. Corpul primește voie să stea cum îl apucă, sprijinit, iar o greutate caldă cuprinde tot trupul.
Expirul începe să se lungească în adâncire. Înainte de primul, vocea spune ce faci la o amețeală. Inspirul rămâne ușor, o dată chiar pe nas, iar expirul e însoțit de cuvinte rostite rar, întinse pe măsura aerului care iese. După primele expiruri se lasă un amurg. La fiecare expir lumina se mai stinge puțin, culorile se domolesc, marginile se pierd, iar odată cu pleoapele tot mai grele umbra coboară. Spre capătul adâncirii cerul e tot mai liniștit, iar amurgul se întinde peste umeri și apoi peste tot corpul.
„Pentru că nimic nu trebuie ținut... nici aerul.”
Fraza aceasta vine la începutul părții de lucru, imediat după a doua amintire despre amețeală. De aici vocea renunță la conducere și doar însoțește respirația. A doua imagine e o pânză sub o palmă blândă, netezită cută cu cută: întâi fruntea, apoi sprâncenele și pleoapele, maxilarul care se descleștează puțin, limba, umerii, brațele și palmele. Pânza ajunge apoi până la burtă și se ridică și coboară odată cu aerul.
Spre final, lumina se face tot mai moale peste tot, frazele se scurtează la două-trei cuvinte, iar tăcerile dintre ele ajung mai lungi decât frazele. Vocea scade până aproape de murmur. Ultimul lucru rostit e scurt, aproape fără sunet, iar după el nu urmează niciun număr.
Ce poți observa după
Vocea își poate întinde cuvântul mai mult decât îți ajunge aerul. Atunci expiri cât ai și asculți restul cuvântului fără să-l urmezi. Lungimea glasului e un îndemn, iar ultimul cuvânt îl are respirația ta.
Trecerea de la respirația condusă la cea liberă se prinde greu. Poți observa doar, la un moment dat, că n-ai mai urmărit aerul de ceva vreme și că el a mers înainte fără tine.
Pânza nu trece la fel de ușor peste toate locurile. Pe frunte se poate netezi de la prima mângâiere, iar pe umeri să ceară încă o trecere, sau invers. Pauzele dintre cute sunt lungi, așa că fiecare loc are timp să se lase cât poate.
Amurgul poate rămâne doar un cuvânt, fără nicio culoare în fața ochilor. Merge și așa: ideea de lumină care scade e de ajuns, chiar dacă n-o vezi.
Cum o asculți
La capăt, vocea nu te mai ridică; te lasă acolo unde ai ajuns. De aceea o pornești doar într-un loc în care poți adormi și poți dormi mai departe în liniște.
Întins pe spate, burta are loc să se ridice când pânza ajunge la ea. Pe o parte e la fel de bine.
Volumul îl potrivești după cuvintele lungite din adâncire: dacă se pierd, dă puțin mai tare înainte să închizi ochii.
Dacă te cheamă ceva, te ridici ca de obicei; ochii se pot deschide oricând, iar vocea o spune din primul minut.
Niciodată la volan.
Adormitul înainte de șoapta de la capăt e chiar direcția în care merge transa.
Transa durează 15 minute și o găsești în Liniște Interioară Esențial și Profund.
O dată pe zi sau la câteva zile, cât simți că îți face bine; jurnalul de 7 zile din fișă te ajută să vezi ce se schimbă.
Fișa de lucru
Două cifre între 0 și 10 deschid fișa, scrise înainte de ascultare: una pentru oboseala corpului, alta pentru cât de trează e mintea. Distanța dintre ele e chiar problema pentru care există transa. Mai notezi dacă dinții sunt strânși și dacă umerii stau ridicați.
La trezire scrii aceleași două cifre pentru odihna care a trecut, apoi dacă expirul a ținut pasul cu vocea care se lungea și ce s-a desfăcut la maxilar.
Dintre cele două exerciții, pânza e cel mai ușor de luat cu tine: n-are nevoie de un expir anume, doar de o palmă închipuită care trece, cută cu cută, de la frunte până la palme. Expirul pe un cuvânt cere puțin mai multă atenție la aer, așa că îl ții la patru-cinci respirații, după care lași aerul să meargă cum vrea.
