Despre transă
Poate ai salvat cândva un exercițiu de relaxare cu o mulțime de pași și nu l-ai mai deschis. Între timp, umerii ți-au rămas lângă urechi, iar gândul că liniștea cere o oră liberă și o tehnică învățată pe de rost te-a ținut departe de el.
Aici totul se reduce la o socoteală: expirul ține de două ori cât inspirul. Doi timpi înăuntru, patru în afară. Când perechea aceasta îți vine ușor, poate crește la trei și șase.
Respirația trei-șase e un exercițiu de relaxare cât se poate de simplu, pe care îl înveți de la o voce. Calculul lui se face pe degete: oricât ar ține inspirul, îl dublezi și ai expirul. Pauzele cu aer reținut lipsesc cu totul, iar pe unde intră și iese aerul, pe nas sau pe gură, rămâne treaba ta.
Lângă numere apare o singură imagine, o săniuță în capul unei pârtii, care pornește la vale după primele trei respirații numărate. În rest, transa se ține aproape de corp: sprijinul de dedesubt, umerii, maxilarul, palmele. Nu ai de urmărit un drum lung prin minte și nici de construit un loc cu multe detalii.
Amețeala are întâietate față de orice socoteală. Dacă apare, lași perechile de numere și respiri iar cum o făceai înainte de ele. Vocea o spune de două ori, înaintea fiecărei trepte. Când ritmul tău și al vocii nu se potrivesc, câștigă al tău.
Transele sunt un spațiu de liniște, nu un tratament. Nu înlocuiesc medicul, psihiatrul sau psihoterapeutul; dacă ești în tratament, continuă-l.
Cum lucrează transa
Cifrele nu apar de la început. Întâi vocea te ajută să te așezi, apoi te lasă o vreme doar cu ce te ține:
„Acum, cât te așezi... sprijinul te ține, întreg.”
Respirația din acest prim tronson rămâne a ta, cu ritmul pe care îl aduci de afară, oricare ar fi el. Cât aerul vine și pleacă așa, corpul coboară, puțin câte puțin, mai adânc în sprijin.
Socoteala intră abia după aceea, în două trepte. Perechea mică, doi și patru, se numără de trei ori. Perechea mare, trei și șase, vine de două ori și doar cu acordul tău. Pe expir, vocea o ia de fiecare dată de la unu, separat de inspir. Numerele vin rar, iar pe cele de pe expir vocea le întinde, ca aerul tău să se poată lua după ele. Săniuța pornește la vale după primele trei respirații, iar când numerele se retrag, ea alunecă mai departe, în timp ce expirul își păstrează lungimea fără ajutorul lor.
Spre sfârșit, atenția coboară pe umeri, cu imaginea unei uși cu amortizor, și trece scurt pe la maxilar și pe la palme. Încheierea e o revenire pe trei timpi, după care ești din nou cu ochii deschiși, gata de ce urmează în zi.
Ce poți observa după
Între cele două perechi de numere s-ar putea să simți o diferență clară. Dacă trei și șase te-a făcut să tragi de expir, măsura ta de acum e doi și patru. Socoteala e aceeași în amândouă, expirul dublu, iar mărimea cifrelor contează mai puțin.
Partea fără numere e cea mai liberă și, pentru unii, cea mai neobișnuită. Fără nimeni care să numere, poate te prinzi că măsori expirul în gând. Îl poți lăsa nemăsurat; lungimea pe care o are atunci ajunge. Nici inspirul nu mai are aici vreo cifră: pornește după ce expirul s-a încheiat, iar vocea nu-l zorește.
Tocmai pentru că ai atât de puțin de reținut, mintea găsește loc să plece în altă parte, mai ales în pauzele lungi de după săniuță. E un lucru obișnuit: gândurile pot pleca, iar drumul înapoi trece prin sprijinul de sub tine, fără efort.
Cum o asculți
Un fotoliu sau o canapea e destul, cât să te poți lăsa pe spate. Întoarce telefonul cu ecranul în jos și scoate-i sunetul înainte să începi.
Transa durează 11 minute și o găsești în Liniște Interioară Esențial și Profund.
Finalul îți readuce mișcarea în corp și îți deschide ochii.
Nu trebuie să hotărăști dinainte dacă încerci perechea mare. Hotărârea o iei pe loc, când vocea ajunge la ea, după cum ți-a mers cea mică, și poate ieși altfel data viitoare.
Dacă, odată pornită, simți că acum nu e momentul, o oprești fără grijă. Vocea îți dă chiar ea voie, din primele fraze, s-o reiei într-o zi mai potrivită, de la început.
Niciodată la volan. Exercițiul pare inofensiv, dar transa îți adună atenția pe numere, iar drumul are nevoie de toată.
Dacă ațipești o clipă, reiei exercițiul de unde a ajuns vocea, când o auzi din nou.
O dată pe zi sau la câteva zile, cât simți că îți face bine; jurnalul de 7 zile din fișă te ajută să vezi ce se schimbă.
Fișa de lucru
Umerii au pe fișă linia lor, de la 0 la 10: la 0 stau lăsați, la 10 sunt lipiți de urechi. Îi așezi pe ea înainte să pornești transa, alături de un rând despre motivul pauzei și de un cuvânt pentru maxilar.
După ce deschizi ochii, te uiți iar unde stau umerii pe linia lor. Scrii și perechea de numere care ți-a venit fără efort, plus un cuvânt pentru maxilar la sfârșit.
Exercițiile sunt chiar pașii transei, puși pe hârtie: doi și patru, de trei ori; trei și șase, doar dacă perechea mică a fost comodă; apoi expirul lung, fără cifre. La amețeală, lași numerele și respirația își reia pasul obișnuit.
Pe cele șapte rânduri ale jurnalului poți urmări mai ales umerii, cu o cifră scrisă seara, și perechea pe care ai ales-o în ziua aceea, fără nicio grabă spre cea mare.
