Despre transă
Sertarul biroului n-a fost niciodată atât de ordonat ca în săptămâna în care aveai altceva de terminat. Lucrul acela nu e greu și nici nu-ți displace: știi ce ai de făcut și chiar vrei să-l faci.
Doar pornirea se tot mută, de la o oră la alta, apoi pe mâine. Procrastinarea arată de multe ori așa, cu lucruri amânate pe care ți le-ai ales singur.
În această hipnoză pentru procrastinare, vocea lui Laurențiu Guran te duce, cu ochii închiși, la un moment din trecutul tău în care ai dus un lucru până la capăt. Acolo stai o vreme, cu locul și oamenii de atunci, și simți din nou cum a fost.
Până acolo, drumul trece prin câteva tehnici puse una după alta, fiecare cu rostul ei: un inspir ținut, imaginea topirii, o numărătoare care coboară, apoi niște nori care pleacă de pe cer. Personajele și locurile inventate lipsesc din înregistrare. Decorul părții de lucru îl găsești în propria amintire, cu oamenii și lucrurile pe care le-ai avut atunci în jur.
Cum lucrează transa
Liniștea e prima condiție a vocii care te ghidează: un loc în care nu te deranjează nimeni și în care atenția poate sta toată la ea. Abia apoi îți spune să te așezi sau să te întinzi și să închizi ochii.
Urmează o precizare despre hipnoză: se face împreună, nu ți se face. Tu urmezi câteva instrucțiuni simple, iar imaginile de mai târziu le formezi tu, după cuvintele ei.
Inducția pornește de la corp. Îl lași cât poate, iar dacă vrei, îți potrivești poziția. Urmează un inspir adânc, ținut o clipă, și un expir lent, cu care pleacă tensiunea. Cât ții aerul, pe înregistrare rămâne doar muzica. Apoi îți poți închipui că te topești în ce te ține, scaun, pat sau canapea, și te lași tot mai greu în relaxare cu fiecare frază.
O numărătoare inversă, de la cinci până la unu, adâncește starea. Vocea te previne dinainte că la capătul ei nu adormi, ci doar te relaxezi cu totul. După ea vine o imagine scurtă: un punct de echilibru în centrul ființei tale, în care vocea pomenește pacea și liniștea, apoi niște nori albi care se îndepărtează și lasă în urmă un albastru senin.
Apoi vine întoarcerea în timp, la un moment al tău în care ceva ți-a ieșit. Printre exemplele vocii:
„un moment în care poate ai finalizat un proiect important”
Odată ajuns acolo, observi unde ești, ce ai pe tine, dacă ești singur sau cu alți oameni. Apoi simți din nou mulțumirea lucrului făcut și o lași să crească în corp. Vocea îi dă și un nume: sentimentul de realizare, alături de încrederea în tine din clipa aceea.
Pe ultimul drum, de la unu la cinci, ochii se deschid cu un număr înainte de capăt, iar la cinci ești din nou cu totul în cameră. Un bun venit scurt încheie înregistrarea.
Ce poți observa după
În amintire te poți vedea ca dintr-o parte, cu hainele de atunci pe tine, sau poți privi locul prin ochii tăi de atunci, fără să te vezi deloc.
Mulțumirea din amintire se poate așeza undeva anume în corp sau poate rămâne mai degrabă un gând limpede despre momentul acela.
Odată cu reușita pot veni și alte lucruri din vremea aceea: oboseala de atunci, un om pe care nu l-ai mai văzut de mult. Le poți lăsa acolo, alături de ea, cât vocea merge mai departe.
Inspirul ținut din inducție poate părea neobișnuit la prima ascultare, mai ales dacă rar îți oprești aerul. Ține-l cât îți e comod; vocea reia oricum cu expirul.
Transele sunt un spațiu de liniște, nu un tratament. Nu înlocuiesc medicul, psihiatrul sau psihoterapeutul; dacă ești în tratament, continuă-l. La un pericol imediat, sună la 112 (sau numărul de urgență din țara în care ești).
Cum o asculți
Dintre locurile pomenite de voce, scaunul și canapeaua i se potrivesc mai bine decât patul. Ultimele numere te aduc cu ochii deschiși într-o stare de veghe, iar la ora de culcare ar trage în sens opus.
Sub voce merge tot timpul o muzică. Cu căști, cuvintele vocii rămân limpede deasupra ei, chiar și cele spuse mai încet.
Transa durează 10 minute și o găsești în Liniște Interioară Esențial și Profund.
Niciodată la volan.
Dacă adormi înainte de amintire, rândurile de după din fișă rămân goale în ziua aceea, iar cifra începutului o treci totuși.
O dată pe zi sau la câteva zile, cât simți că îți face bine; jurnalul de 7 zile din fișă te ajută să vezi ce se schimbă.
Fișa de lucru
Vechimea contează: lângă lucrul pe care îl amâni scrii și de cât timp stă pe listă. Apoi îl așezi pe scala 0-10, după distanța la care simți acum începutul lui, și notezi într-un cuvânt cum răspunde corpul la gândul lui.
După numărătoare, scrii momentul din amintire: unde erai, ce purtai, cine era acolo. Lângă ea treci locul din corp în care ai simțit-o cel mai limpede și cât de departe îți pare acum începutul lucrului amânat.
Momentul acela îl poți căuta și singur, cu ochii închiși: un inspir ținut o clipă, un expir lent, apoi locul, hainele și oamenii ei, până când simți din nou în corp cum a fost.
Toată săptămâna, pe primul rând al fișei rămâne același lucru amânat, chiar dacă între timp pe listă apar și altele: așa, cifrele din jurnal vorbesc despre același început.
Cifra începutului merge apoi în jurnal, câte una pe zi, timp de o săptămână.
