Despre transă
Ți se dă cuvântul și câteva capete se întorc spre tine. Vocea pe care o ai cu prietenii pare, dintr-odată, mică și departe. Te grăbești să termini. Privirea caută podeaua sau un punct pe perete.
Mulți oameni spun că se simt mai prejos decât ceilalți tocmai când toți ochii sunt pe ei. Nu e vina ta. E un reflex vechi și firesc, să te măsori cu cei din jur.
Transa aceasta de 28 de minute e pentru frica de a vorbi în public. Și pentru momentele mai mici: o discuție de lucru, un grup în care ți se cere părerea, o încăpere plină în care intri.
În fața grupului, gâtul se strânge puțin și vocea iese mai subțire decât o știi. Cu un prieten bun, aceeași voce curge liber. Transa pornește de aici, de la vocea pe care o ai deja. Adaugă o privire caldă pe care o cunoști și un gest mic care te aduce înapoi la tine.
La o ascultare stai comod, cu ochii închiși, și lași vocea care te ghidează să conducă. Mai întâi vine o poveste, apoi exersezi, în imaginație, câteva momente din zilele care vin.
Cum lucrează transa
Pre-transa. După un bun venit, afli ce înseamnă o transă ghidată și de ce controlul rămâne la tine pe tot parcursul. Dacă ceva îți cere atenția, revii imediat.
Inducția. E scurtă. Două respirații ample, pleoapele care se odihnesc, atenția care se întoarce spre interior. Mintea rămâne limpede.
Adâncirea. Se numără de la cinci la unu, iar relaxarea crește fără să te adoarmă: liniștea și vioiciunea stau una lângă alta. O scurtă trecere prin corp, de sus până jos, apoi gândurile vin și pleacă singure.
Partea terapeutică. Aici apare povestea. E ziua de Sântămărie într-un sat de pe Valea Izei, cu o biserică de lemn și un clopot mare în turn. Pe gardul bisericii stau întinse ștergare roșu-vișiniu și negru.
Ana a venit acasă de hram. Între prieteni cântă cu drag, iar acum e rugată să deschidă singură cântecul, în fața întregii curți. Înainte să înceapă, se apleacă spre prietena ei, Sanda: „Rămâi aproape, te rog.”
Alături curge o poveste mai veche, de acum cincizeci de ani. Achim e un băiat de cincisprezece ani care, pe deal, la oi, cântă cât vrea, alături de prietenul lui, Nicu. La hram, în fața satului, e altă poveste. Și mai e un clopotar care nu se grăbește niciodată. Ce se întâmplă cu vocea Anei și cu a lui Achim afli ascultând.
După poveste, atenția vine spre tine. Vocea care te ghidează te invită să-ți amintești o privire care te-a văzut exact așa cum ești, a unui prieten sau a cuiva drag. Dacă nu vine nicio amintire, ți-o poți închipui.
Îți amintești și cum vorbești cu un prieten bun, când vocea își găsește singură locul. Starea aceasta se leagă apoi de gestul degetelor, cu degetul mare care atinge arătătorul.
Repetiția. Cu gestul la îndemână, faci în imaginație câțiva pași spre locurile în care oamenii se uită la tine. O discuție în care ți se dă cuvântul. O încăpere plină în care intri. Un moment în care ai de vorbit în fața mai multor oameni.
În fiecare îți iei întâi o clipă, faci gestul și cauți o privire prietenoasă printre cei de față. Reacțiile celorlalți sunt ale lor. La final privești înapoi, ca de peste un an, la toate aceste momente.
Revenirea. Numărul urcă de la unu la cinci, iar odată cu el urcă și energia prin corp. Deschizi ochii cu mintea trează și limpede.
Ce poți observa după
Poate prima schimbare e discretă: îți iei mai ușor o clipă înainte să vorbești. O clipă mică, pe care înainte o săreai ca să termini mai repede.
Unii oameni simt vocea mai așezată, pornită de mai jos, din piept, nu din gât. Pauza dintre două fraze nu mai pare un gol, ci un loc în care respiri.
Poți găsi mai ușor un chip prietenos într-o încăpere. Uneori a fost acolo de la început, doar că privirea nu ajungea la el.
Atingerea dintre degetul mare și arătător poate readuce ceva din starea de atunci. Folosit și în zilele obișnuite, gestul devine tot mai familiar.
Emoțiile nu dispar neapărat, și nici nu e nevoie să dispară. Unii observă că pot vorbi cu ele alături, în ritmul lor, fără să mai fugă spre finalul frazei. Și fiecare ascultare poate lăsa în urmă altceva.
Cum o asculți
Ai nevoie de 28 de minute doar ale tale, într-un loc ferit, și de câteva clipe în plus la final. Telefonul pe silențios.
Fiindcă transa se încheie cu energie, se potrivește mai bine ziua, nu seara târziu, în pat. Poți asculta pe un scaun comod, pe un fotoliu cu spatele sprijinit sau întins, cum îți e bine. Cu căști, vocea e mai aproape și casa se aude mai încet.
Nu asculta niciodată transa la volan, în timp ce folosești utilaje sau când ai nevoie de atenția ta pentru altceva. Când deschizi ochii, mai stai puțin, până când mintea e complet trează, și abia apoi treci la ce cere toată atenția.
O dată pe zi sau la câteva zile, cât simți că îți face bine; jurnalul de 7 zile din fișă te ajută să vezi ce se schimbă.
Transele sunt un spațiu de liniște, nu un tratament. Nu înlocuiesc medicul, psihiatrul sau psihoterapeutul; dacă ești în tratament, continuă-l. Dacă teama de a fi printre oameni îți îngreunează mult viața de zi cu zi, sprijinul unui specialist te poate ajuta. Dacă apar gânduri de a-ți face rău, vorbește cu medicul tău sau sună la Telefonul Sufletului, 0800 801 200. La un pericol imediat, sună la 112 (sau numărul de urgență din țara în care ești).
Fișa de lucru
Pe lângă audio ai o fișă de lucru, de printat sau de salvat ca PDF.
Întâi îți scrii intenția și pui o notă între 0 și 10: câtă liniște ai în corp când te gândești că ți se dă cuvântul. Notezi și locul din corp în care răsună gândul: piept, gât, palme. După, revii la aceeași scală, notezi ce privire caldă ți-a venit în minte și care moment din repetiție ți-a fost cel mai ușor.
Jurnalul de 7 zile ține minte în locul tău. Pe hârtie, o zi în care ai vorbit puțin mai așezat nu se mai pierde printre celelalte.
Exercițiul zilnic e gestul, plus o clipă doar a ta înainte să vorbești, în care cauți o privire prietenoasă printre cei de față. Și o pauză lăsată, cu bună știință, între două fraze dintr-o discuție obișnuită.
