Despre transă
Prietenii te întreabă, cu grijă, dacă ți-a mai trecut. Tu nu prea știi ce să le răspunzi. Tristețea e tot acolo, de dimineață, când deschizi ochii, până seara târziu.
Poate a venit după o despărțire, poate după o altă pierdere care încă doare. Se vede în lucruri mărunte: o mâncare care nu mai are gust, o glumă la care râzi doar din politețe, un oftat care îți scapă fără motiv. Iar toate acestea obosesc, zi după zi.
Hipnoza ghidată pentru tristețea de după o despărțire are aici o singură poveste, fără oameni în ea. Toamna, pe o coastă de deal, devii în imaginație un paltin bătrân, cu coroana încă plină. E o transă lungă, cu timp pentru fiecare imagine, iar tristețea ta poate sta lângă ea așa cum e.
Ce ai pierdut nu e numit nicăieri. Tot ce se petrece ține de un copac, de lumina de după-amiază și de pământul de sub rădăcini.
Dacă în relația care s-a încheiat a existat violență sau abuz, ajutorul de care ai nevoie mai întâi e al unui specialist, cu care să vorbești față în față. La un pericol imediat, sună la 112 (sau numărul de urgență din țara în care ești).
Transele sunt un spațiu de liniște, nu un tratament. Nu înlocuiesc medicul, psihiatrul sau psihoterapeutul; dacă ești în tratament, continuă-l.
Cum lucrează transa
Inducția te așază pe o coastă de deal, într-o după-amiază de toamnă. Lumina vine „piezișă, prin coroana galbenă a unui paltin bătrân”, iar dinspre livada de jos urcă, prin răcoare, miros de prune coapte.
Stai între două rădăcini groase. Lumina îți trece peste frunte și peste față, maxilarul se descleștează, umerii se lasă ca niște ramuri, iar palma ajunge pe scoarța încălzită de soare. Pieptul și abdomenul se destind, spatele simte lemnul, iar brațele cresc cât crengile. Respirația trece prin coroană ca o adiere. Încet, nu mai știi bine unde se oprește palma și unde începe scoarța, până când, în imaginație, ești chiar copacul.
Apoi greutatea coboară prin trunchi spre rădăcini, în pământul reavăn și răcoros, care miroase a ploaie veche și a ciuperci. Lumina sare de pe o creangă pe alta, iar scoarța ține încă în ea căldura după-amiezii, chiar când dinspre pământ urcă răcoarea. Sus, cintezele își caută fiecare câte o creangă și, una după alta, amuțesc. Cerul de deasupra dealului se face liliachiu. Dacă mai trece câte un gând, imaginea îl primește și pe el: o pasăre întârziată, care își vede de drum. Apoi vine o întrebare, lăsată fără grabă: liniștea o simți întâi sus, în coroană, sau jos, în rădăcini?
Când se lasă seara peste deal, coroana e încă plină. Frunzele sunt grele de rouă, vine vântul de seară și toată coroana foșnește deodată, iar de jos urcă miros de fum de sobă. Copacul se încordează puțin. Sub tot foșnetul, trunchiul nu se clintește; a mai trecut prin multe toamne.
Înainte de ieșire, lacrimile și dorul primesc și ele un rând din partea vocii, împreună cu sfatul despre cui să le povestești dacă apasă. Ochii se deschid la numărul trei, după o numărătoare scurtă care pornește de la unu.
Ce poți observa după
Unele lucruri apar încă din timpul ascultării: fața care se înmoaie când lumina de toamnă trece peste ea, palma care găsește, în imaginație, o scoarță caldă, respirația care se rărește odată cu păsările din coroană.
Seara de pe deal, cu vântul și coroana încă grea, poate trezi și tristețea ta. Dacă se întâmplă, nu e nevoie să rămâi cu ochii închiși: îi poți deschide în orice clipă, iar ascultarea o reiei în altă zi.
Dacă se schimbă ceva, schimbarea se simte întâi în corp, nu în gânduri: o față mai destinsă, o liniște care nu-ți cere nimic. Uneori rămâne doar câteva minute după ochii deschiși. Și asta e ceva de trecut în fișă.
Cum o asculți
Fiindcă la numărul trei ochii se deschid și mintea se trezește de-a binelea, transa ține de orele de veghe, nu de pernă.
Vocea îți cere de la început o cameră cu temperatura plăcută și o poziție comodă. Tot atunci afli că o poți opri liniștit, dacă ora nu e potrivită.
Niciodată la volan. Nici pe stradă, cu căștile în urechi, nici la o treabă pe care n-o poți lăsa baltă la jumătate.
Căștile îți folosesc mai ales când în casă sau pe stradă e zgomot: muzica de sub voce rămâne atunci întreagă.
Transa durează 26 de minute și o găsești doar în Liniște Interioară Profund. O dată pe zi sau la câteva zile, cât simți că îți face bine; jurnalul de 7 zile din fișă te ajută să vezi ce se schimbă.
Somnul care te prinde pe drum nu e o greșeală: vocea îți dă voie să ațipești încă dinainte de deal.
Fișa de lucru
La final, vocea pomenește un caiet care poate primi două-trei gânduri despre minutele acestea. Fișa îi ține locul, cu rândurile gata trasate.
Înainte de ascultare, scrii de ce ai nevoie azi, într-un singur cuvânt, și cât de aproape îți stă tristețea acum, de la 0 la 10. Observi și unde o porți în corp: în maxilar, în ceafă, în brațe.
După ascultare, pui nota nouă lângă cea de la început și scrii gândurile care vin, fără să le alegi.
Două exerciții scurte însoțesc săptămâna jurnalului. Primul vine după fiecare ascultare, înainte să te ridici: mișcări mici ale degetelor, apoi o întindere lungă. Al doilea e un rând scris seara despre ce ai remarcat peste zi, oricât de mărunt.
