Despre transă
Un semn mărunt, pe care altcineva nici nu l-ar băga în seamă. Și, înainte să termini ce făceai, gândul a pornit deja: și dacă e ceva?
Frica de boală are felul ei de a lucra. Nu se mulțumește cu un singur răspuns. Medicul te liniștește, iar liniștea ține o zi, două. Apoi apare alt semn, și lista se ia de la capăt.
Aceasta e o transă ghidată pentru anxietatea legată de sănătate. E pentru partea din tine care stă de veghe zi și noapte, cu ochii pe corp. Transa nu o ceartă și nu încearcă s-o alunge. O privește ca pe cineva care a muncit mult, din grijă pentru tine, și îi caută un loc unde să se poată odihni.
Cele 34 de minute le petreci cu ochii închiși, cu tot corpul sprijinit, iar vocea care te ghidează duce firul. Auzi în continuare ce se petrece în cameră și poți ieși din transă oricând vrei.
Dacă hipnoza ghidată e ceva nou pentru tine, adu-ți aminte de o seară în care un film bun te-a luat cu totul, încât n-ai mai observat cum stai pe canapea. Cam din locul acela pornește și transa.
Transa nu ia locul controalelor și nu-ți spune că ești bine: asta poate s-o spună doar un medic care te-a consultat. Dacă un simptom n-a fost verificat încă, dacă apare unul nou sau unul care nu trece, du-te întâi la medic. Controalele recomandate le faci mai departe, la vremea lor.
Transele sunt un spațiu de liniște, nu un tratament. Nu înlocuiesc medicul, psihiatrul sau psihoterapeutul; dacă ești în tratament, continuă-l.
Cum lucrează transa
Totul pornește cu câteva lămuriri. Vocea care te ghidează descrie ce urmează, îți amintește de medic și te invită să-ți găsești o poziție în care fiecare parte a corpului are pe ce să se sprijine.
Inducția nu e o verificare a corpului. Corpul se destinde pe rând, de la creștet până la tălpi; respirația își găsește singură ritmul, fără să faci nimic. Una dintre primele fraze sună așa:
„Sub tine, sprijinul e acolo, și duce greutatea corpului, fără să-i ceri nimic.”
Numerele coboară apoi rar, de la zece spre unu, până într-un colț de lume doar al tău, cu lumina și mirosurile lui.
Apoi transa te duce la munte. O stână sub creastă, la sfârșit de august, cu focul aprins, oile aurite de soarele care apune și talăngile turmei. Acolo e Bălan, un câine de stână tânăr și credincios, și baciul Ilie, care îl privește de lângă foc.
În prima lui vară, Bălan nu se poate opri din numărat. Atinge oile cu botul, una câte una, și o ia mereu de la capăt. Iar fiecare tură nouă scoală turma din culcuș.
Într-o seară, Ilie se ridică de lângă foc. Ce își amintește atunci din copilăria lui, ce i-a spus bunicul și ce învață Bălan rămân pentru ascultare.
Apoi povestea te lasă pe tine în centru. Vocea te invită să întâlnești, în locul tău sigur, partea din tine care a stat de veghe atâta vreme. Poate veni ca o imagine, ca o culoare sau doar ca o prezență, și oricum vine, e bine. Îi mulțumești pentru grija ei. Partea aceasta e cea pe care o auzi în demo.
Dacă vrei, palmele se apropie una de alta, sau doar în imaginație. Nimic nu e cerut și nimic nu e testat.
Încrederea calmă care rămâne după această întâlnire primește un semn: degetul mare atinge arătătorul. Expirația devine puțin mai lungă. Gestul îl iei cu tine în două momente: o zi obișnuită, în care atenția se întoarce la o plimbare sau la o carte, și un control făcut la vremea lui, împreună cu medicul tău.
Revenirea urcă numerele până la cinci. Deschizi ochii cu atenția întoarsă în cameră.
Ce poți observa după
Schimbările, când vin, sunt de obicei mărunte. O seară în care îți dai seama, abia la culcare, că ziua a fost mai mult a ta decât a semnalelor din corp.
În zilele următoare, semnalele corpului pot ajunge la tine altfel. Sunt tot acolo, ca la orice om, dar par mai de departe, iar atenția se poate întoarce mai ușor la ce făceai.
Poți observa și că un control programat nu mai umple tot drumul până la el. Îl faci, afli ce ai de aflat, iar grija rămâne acolo, la medic.
Cu timpul, mâna poate găsi singură gestul, înainte ca gândul să apuce să se lungească.
Iar dacă grija se întoarce, nu înseamnă că transa n-a mers. Partea care veghează are nevoie de timp.
Întâlnirea cu partea care veghează poate fi mișcătoare. Odată cu mulțumirea, unii simt cât de mult au dus singuri grija aceasta. Dacă după ascultare rămâi cu o greutate care nu se ridică, spune-i cuiva apropiat sau unui specialist.
Cum o asculți
Transa se încheie cu o revenire completă, așa că e pentru zi sau pentru seara devreme, nu pentru adormit.
Așază-te pe un fotoliu sau întinde-te, oricum ai sprijin sub spate și sub cap, acolo unde știi că, cam 34 de minute, nu te deranjează nimeni. Căștile aduc vocea lângă tine și împing zgomotele casei mai departe; fără ele merge și așa. Telefonul trece pe silențios.
Niciodată la volan, nici lângă utilaje, nici în clipele în care atenția îți trebuie în altă parte. După ce deschizi ochii, mai stai câteva clipe înainte de orice drum.
O dată pe zi sau la câteva zile, cât simți că îți face bine; jurnalul de 7 zile din fișă te ajută să vezi ce se schimbă. Alege pentru ea o zi mai liniștită, nu ora în care grija e la vârf.
Dacă ațipești, nu se strică nimic. Data viitoare alege o oră mai devreme sau un scaun cu spătar, ca să prinzi și revenirea.
Fișa de lucru
Fișa e o pagină pe care o tipărești sau o păstrezi pe telefon, alături de transă.
Înainte de ascultare, scrii intenția ta, de exemplu o zi în care atenția stă mai mult la viața ta. Pui o cifră, de la 0 la 10, pe cât loc ocupă azi grija pentru sănătate. Apoi, în loc să cauți semne, cauți sprijin: unde simți acum corpul susținut, în tălpi, în spate, în palme.
După ascultare, refaci scala. Notezi cum ți-a apărut partea care veghează, dacă a apărut, și ce ți-a rămas de la stână.
Pe săptămâna care vine ai jurnalul de 7 zile și trei exerciții: gestul cu expirația lungă, gândul „și dacă” lăsat să treacă ca o talangă de departe și controlul făcut la vremea lui. Jurnalul nu numără gânduri. Păstrează momentele în care atenția a stat la viața ta.
