Oamenii își cred prea mult mintea fără să știe că multe gânduri pornesc pe pilot automat, din convingeri vechi, inconștiente, care nu fac altceva decât să saboteze.
Și nu știu cum ești tu, dar eu, privind în urmă la cel care eram acum câțiva ani, văd un om a cărui durere devenise insuportabilă. La suprafață purtam o mască, pozam într-un om de succes. În interior însă era o furtună prelungită.
Diminețile erau grele, mă trezeam cu un gol în stomac și cu o stare de anxietate crescută. Nici nu e de mirare la cât de greu adormeam și cât de obositor era somnul meu fragmentat și măcinat de vise.
Zilele treceau greu, mă simțeam mereu copleșit și aveam nevoie să mă anesteziez emoțional. Relații fără sens, adicții, fugă de responsabilitate și de intimitate.
Primul atac de panică a însemnat pentru mine un semnal de alarmă.
A fost prima dată când m-am văzut așa cum eram cu adevărat. Pierdut, cu o viață dominată de anxietate, de singurătate, mereu în căutarea a „ceva” care să-mi aline sufletul demult rănit.
Am început să fac terapie și am înțeles că toate acele gânduri care nu-mi dădeau pace, nu-mi permiteau să am un somn odihnitor și relații calitative cu cei din jurul meu
…erau toate propria mea construcție, rezultatul unor cărămizi inconștient asamblate pe parcursul întregii mele vieți.
Erau convingeri și gânduri aglomerate într-un zid de nepătruns, ce mă despărțea pe mine de adevărata mea persoană.
Și pe măsură ce avansam în terapie am căutat metode mai eficiente pentru a dărâma zidul.
Așa a apărut în viața mea hipnoza. Ceva inovativ, care nu lucra cu mintea conștientă, ci pătrundea direct în structura fiecărei cărămizi și o remodela în cea mai eficientă manieră posibilă…
Iar revelația că nu zidul era problema, ci doar materialul pe care pot să-l îmbogățesc, a fost cea mai mare ușurare.
Pentru că, la început, oricât încercam să fac o schimbare, întreaga mea ființă se opunea.
Mă autosabotam cu fiecare ocazie pe care o aveam.
Degeaba îmi spuneam eu „de mâine nu mai fumez”, a doua zi mintea mea nu-și găsea liniștea până nu îmi aprindeam prima țigară, apoi pe următoarea.
Degeaba îmi spuneam „diseară mă culc mai devreme”, căci subconștientul avea alte planuri pentru mine și mă ținea treaz până la 2-3 dimineața.
Pare ilogic, nu? Pentru mintea rațională, da. Pentru subconștient însă, nu.
Pentru că cea mai mare frică a subconștientului nu este frica de moarte, ci frica de schimbare.
Subconștientul spune: ai supraviețuit până acum? Perfect, atunci nu schimbăm nimic! Ce dacă nu-ți e bine, ce dacă trăiești la limită, atâta timp cât supraviețuiești, mergem mai departe!