5 tehnici NLP pe care le poți folosi singur, zi de zi

Există tehnici NLP pe care le poți face singur, în bucătărie, cu cana de cafea încă fierbinte în mână. Fără cabinet. Fără seminar de trei zile.

Sunt niște gesturi interioare mici, care te scot de pe pilot automat exact în momentele în care ai nevoie: dimineața, în trafic, înaintea unei discuții grele, seara, când capul nu vrea să tacă.

În rândurile de mai jos găsești cinci astfel de gesturi. Le iei pe rând, fără grabă. Îți spun și ce pot face, și unde se opresc, pentru că blândețea începe cu sinceritatea.

Când reacționezi înainte să apuci să alegi

E 7:40. Telefonul vibrează pe noptieră. Un mesaj de la șef: „Te rog să mă suni când ajungi.”

Atât.

Și corpul tău a răspuns deja. Umerii s-au ridicat, stomacul s-a strâns, respirația a urcat undeva sus, în piept. Niciun gând conștient nu a apucat să se formeze. Reacția a venit prima.

Asta e pilotul automat, și nu e vina ta. Mi s-a întâmplat și mie, de mai multe ori decât mi-ar plăcea să recunosc.

NLP, adică programarea neurolingvistică, s-a născut în anii '70. Richard Bandler și John Grinder au început atunci să studieze cum își construiesc oamenii experiența interioară: ce imagini își fac în minte, ce își spun, ce simt în corp. Dacă vrei povestea pe scurt, o găsești pe Wikipedia, la Neuro-linguistic programming.

Ca să fim cinstiți de la început: NLP are puține dovezi științifice solide, iar ce îți ofer aici e un set de unelte practice pe care mulți oameni le găsesc utile.

Gândește-te la mintea ta ca la o cameră cu lumina pe senzor automat. Intră cineva, lumina se aprinde singură, tu doar clipești. Exercițiile de mai jos nu strică senzorul. Îți dau înapoi întrerupătorul.

Ancorarea, prima dintre tehnici NLP pe care o poți face singur

Ți-a mirosit vreodată a cozonac pe scara blocului și te-ai trezit, pentru o secundă, la bunica în bucătărie? Asta e o ancoră. Un stimul care pornește o stare.

Pavlov a observat mecanismul la câinii lui: un sunet (povestea spune un clopoțel, deși Pavlov a folosit mai des un metronom) anunța mâncarea, iar după o vreme simplul sunet îi făcea să saliveze. În NLP, ideea e aceeași, doar că alegi tu ce legi de ce.

Iată exercițiul. Durează cam cinci minute.

Alege o amintire în care te-ai simțit calm sau încrezător. Nu trebuie să fie spectaculoasă. Poate o seară pe un balcon, poate momentul în care ai terminat un proiect greu.

Intră în ea. Ce vedeai? Ce sunete erau în jur? Ce simțeai în corp, în palme, în respirație? Lasă starea de resursă să crească, ca un val.

Când simți că ajunge la vârf, apasă discret degetul mare pe arătător. Ține câteva secunde. Apoi dă drumul și scutură-te puțin, ca să ieși din stare.

Repetă de 3-5 ori. Cu aceeași amintire sau cu altele asemănătoare.

Pe urmă o folosești înainte de o ședință, înaintea unei discuții dificile, la volan, când cineva te taie în intersecție.

M., una dintre clientele mele, și-a ancorat calmul înaintea telefoanelor cu mama ei. Discuțiile alea o lăsau mereu golită. După vreo două săptămâni mi-a scris: „Mama e tot mama. Eu intru acum în apel cu mâinile deschise.”

Schimbă felul în care îți arată mintea o amintire

A doua tehnică lucrează cu felul în care mintea îți proiectează o amintire. Ia una neplăcută, una mică, nu o rană. Să zicem critica unui coleg de săptămâna trecută.

Observă cum o vezi. E mare sau mică? Aproape de fața ta sau departe? Color? Luminoasă? Se aude vocea lui, și dacă da, cât de tare?

Astea sunt submodalitățile: detaliile tehnice ale felului în care mintea îți proiectează o experiență. Luminozitate, distanță, mărime, culoare, sunet. Par mărunțișuri, însă de multe ori emoția stă mai mult în ele decât în conținut.

Înainte să schimbi ceva, dă-i amintirii o notă de la 0 la 10: cât de tare te mai înțeapă acum?

Apoi joacă-te puțin cu imaginea.

Împinge-o mai departe, ca pe un ecran care se retrage în fundul unei săli. Scoate-i culorile, fă-o alb-negru. Micșoreaz-o cât o carte poștală. Iar sunetul... dă-l mai încet, până rămâne un murmur.

Mai e un pas, numit disociere. În loc să fii în scenă, privind prin ochii tăi, te vezi din afară. Pe tine, acolo, cu colegul, ca într-un film vechi.

Mai dă-i o notă o dată. Dacă a scăzut chiar și cu două puncte, ai lucrat.

E aceeași fotografie. Doar că ai mutat-o de pe fundalul telefonului, unde o vedeai de fiecare dată când îl deblocai, într-un album pus bine, în pod. Fotografia există în continuare, stă doar mai departe, acolo unde o cauți tu, când vrei.

Aceeași situație, alt cadru: reframing și poziții perceptuale

Un coleg nu-ți răspunde la mesaje de două zile. Mintea ta are deja o poveste: „Mă ignoră. Sigur e supărat pe mine.”

A treia tehnică este recadrarea, adică reframing-ul. Nu schimbi faptele. Schimbi rama prin care le privești.

Sunt două întrebări care fac cea mai mare parte din treabă. Prima: „Ce altceva ar mai putea însemna asta?” Poate e copleșit. Poate are pe cineva bolnav acasă. Poate pur și simplu nu și-a văzut notificările.

A doua: „Unde ar putea fi util comportamentul ăsta?” Aceeași tăcere care te neliniștește acum poate fi exact concentrarea care îl face să-și termine treaba bine.

A patra tehnică, cele trei poziții perceptuale, duce lucrul ăsta mai departe. Pune trei scaune în cameră sau alege trei locuri.

Pe primul stai tu și spui ce simți, în cuvintele tale. Te muți pe al doilea și devii, cât poți de bine, celălalt: cum stă, cum respiră, ce i-o fi în cap. Pe al treilea ești un observator neutru, care îi vede pe amândoi de sus, cu puțină căldură.

La final întoarce-te pe primul scaun și observă ce s-a schimbat în felul în care simți situația. De cele mai multe ori rămâne acolo mai multă compasiune, și pentru el, și pentru tine.

Un lucru important, totuși: când doare, recadrarea lasă durerea să existe. O așază doar lângă alte povești posibile, ca să nu mai fie singura din cameră.

Cum le transformi în obicei, fără să te forțezi

A cincea tehnică e cea mai simplă și, cumva, cea pe care o uităm cel mai des.

Seara, înainte de somn, te întrebi: „Ce a mers azi și cum am făcut asta?”

Accentul cade pe cum: ce ai făcut tu, concret, ca lucrul acela să iasă. În NLP asta se numește modelare, adică studiezi felul în care cineva reușește. De data asta, acel cineva ești tu.

Eu îmi pun întrebarea mai ales în serile în care am impresia că ziua s-a dus degeaba. Aproape mereu găsesc ceva mic: o discuție dusă cu răbdare, o pauză luată la timp. Iar când mă uit la cum s-a întâmplat, dau de un lucru pe care l-am ales eu.

Acum pune-le cap la cap. Dimineața, un minut cu ancora. La prânz, o singură recadrare pentru ce te-a zgâriat până atunci. Seara, întrebarea. Cam cinci minute în total.

Le poți lua și pe rând, în ritmul tău, cu zile în care uiți de ele.

Mai e un lucru pe care ți-l datorez. Aceste tehnici NLP sunt bune pentru zilele obișnuite, pentru zgârieturi. O traumă, o anxietate care nu te lasă să dormi, tipare care se repetă de ani buni... astea cer un spațiu sigur și pe cineva care să meargă alături de tine. Nu e o slăbiciune să ceri asta. E grijă.

Un singur gest, începând de azi

Ai acum cinci gesturi la îndemână: ancora pentru calm, imaginea mutată mai departe, rama nouă, cele trei scaune și întrebarea de seară.

Fiecare îți dă înapoi, încet, o secundă între ce se întâmplă și ce faci tu cu asta.

Alege una singură pentru azi. Doar una. Încearcă-o diseară sau mâine dimineață și observă ce se mișcă.

Iar dacă simți că ai nevoie de mai mult decât tehnici NLP făcute singur, găsești mai multe despre mine pe pagina principală, și poți vedea cum lucrăm împreună în abonamentul de însoțire.

Întrerupătorul a fost mereu al tău.

Cu blândețe, Laurențiu